Om si Societate

Strategii, metode, tehnici şi activităţi de învăţare utilizate în activitatea didactică

Forumuri: 

Reflectaţi asupra următorului aspect:
Nu există strategii perfecte, există doar strategii adecvate sau nu demersului didactic la un moment dat, cu anumiţi elevi.

Strategia didactica este un sistem complex si coerent de mijloace, metode, materiale si alte resurse educationale care vizeaza atingerea unor obiective.
Orice strategie didactică este rezultatul interacţiunii mai multor procedee, este o succesiune de operaţii, urmărind multiple obiective didactice. De acea alegerea unei strategii se face în funcţie de anumite criterii: conţinutul informaţional, particularităţile de vârstă şi individuale, situaţia concretă etc.
Strategia didactică este si o manifestare şi expresie a personalităţii cadrului didactic, oglindind tehnica de lucru şi concepţia celui care o utilizează.
Strategiile didactice sunt realizate cu ajutorul metodelor de predare şi învăţare (informative şi activ-participative, de studiu individual, de verificare si evaluare). Strategia nu se confunda cu metoda sau cu metodologia didactica. Metoda vizeaza o activitate de predare-învatare-evaluare. Strategia vizeaza procesul de instruire în ansamblu si nu o secventa de instruire.

Exista numerosi factori de care depinde organizarea strategiilor didactice. Factorii ce concura la proiectarea si aplicarea strategiilor didactice sunt urmatorii:
a) Variabile care tin de profesor.
- stilul didactic, care este o rezultanta a împletirii conceptiei pedagogice personale cu cea a culturii si societatii contemporane si cu factorii de personalitate ai profesorului.
b) Variabile care tin de colectivul de elevi:
- particularitatile clasei, sintalitatea grupului, nevoile, cerintele dorintele si posibilitatile si experientele cognitive, sociale si afectiv-l emotionale ale elevilor;
- marimea colectivului, gradul de omogenitate, posibilitatile de grupare ori de lucru frontal sau individual;
- gradul de motivare al elevilor si pregatirea pentru a lucra în grup, în perechi, colectiv sau individual;
- aptitudinile si nivelul de pregatire pentru un anumit domeniu.
c) Variabile care tin de curriculum:
-finalitatile macrostructurale si microstructurale urmarite, gradul de accesibilitate si modalitatile de verificare a îndeplinirii acestora;
- natura obiectivelor si continutului pe care trebuie sa-1 învete elevii relatia cu achizitile curente ale acestora, gradul de adaptabilitate, utilitatea si importanta acestuia pentru activitatea si viata elevilor;
- experientele de învatare propuse elevilor, gradul de problematizare si nivelul de interactivitate
solicitat.
d) Variabile care tin de organizarea scolara:
- timpul scolar avut la dispozitie în raport cu timpul solicitat de o anumita strategie didactica;
- spatiul scolar avut la dispozitie în raport cu timpul solicitat de o anumita strategie didactica;
- resurse materiale (dotari, aparatura, echipamente disponibile etc.) folosite în spatiul si timpul
disponibil.

Fiecare profesor doreste sa utilizeze cea mai buna strategie. Um nu se poate vobi despre existenta unei strategii universal valabile, care sa asigure succesul demersului didactic, profesorul cauta de fapt strategia adecvata clasei, disciplinei, lectiei, momentului etc. Criteriile de apreciere a eficacitatii si eficientei unei strategii didactice sunt urmatoare:
- gradul de placere în învatare pe care-l confera strategia didactica elevilor;
- eficienta învatarii, nivelul de însusire al cunostintelor, priceperilor si deprinderilor si de atingere a obiectivelor propuse;
- eficienta în formarea si dezvoltarea abilitatilor de a folosi ceea ce au învatat în practica, în viata;
- raportul dintre necesarul de timp solicitat de strategia didactica aleasa si timpul disponibil;
- relatia de compatibilitate dintre metodele, tehnicile, mijloacele didactice si formele de organizare a activitatii, ca parti componente ale strategiei didactice.

Conform lui N.L. Gage exista sapte cai de maximalizare a eficientei proceselor de predare-învatare-evaluare:
1. Profesorul ar trebui sa aiba un sistem de reguli care sa permita elevilor sa constientizeze si sa adere la propriile nevoi si actiuni.
2. Profesorul ar trebui sa monitorizeze munca elevilor, comunicînd cu fiecare în parte, fiind atent la evolutia fiecaruia.
3. Cînd elevii lucreaza independent, profesorul trebuie sa se asigure ca sarcina de lucru este interesanta, motivanta si pe masura posibilitatilor elevului.
4. profesorul trebuie sa se abtina sa dea directive.
5. Profesorul trebuie sa creeze ocazii egale de a raspunde sarcinilor de învatare si de rezolvare de probleme.
6. Tratarea diferentiata si acordarea ajutorului mai ales elevilor care întîmpina dificultati.
7. Profesorul trebuie sa asigure un feed-back rapid si eficient.

O cerinta primordiala în educatia postmodernista o constituie metodologia diversificata, îmbinarea dintre activitatile de cooperare, de învatare în grup, cu activitatile de munca independenta. Strategiile didactice interactive ca strategii de grup, presupun munca în colaborare a elevilor organizati pe microgrupuri sau echipe de lucru în vederea atingerii unor obiective preconizate. Se bazeaza pe sprijinul reciproc, stimuleaza participarile individuale. Solicita efort de adaptare la normele de grup, toleranta fata de opiniile, parerile colegilor, dezvoltînd capacitatile autoevaluative. Sunt strategii de interactiune activa între participantii la activitate (elev-elev, elev- profesor).
Metodele interactive constituie opţiunea celor care doresc sa realizeze lectii atractive, lectii in care elevii sa fie cu adevarat activi.
Specific metodelor interactive de grup este faptul ca ele promoveaza interactiunea dintre mintile participantilor, dintre personalitatile lor, ducând la o învatare mai activa si cu rezultate evidente Aceste metode interactive de grup se pot clasifica dupa functia lor didactica, în metode de predare-învatare interactiva - metoda predarii/învatarii reciproce (Reciprocal teaching –Palinscar); metoda Jigsaw (Mozaicul); citirea cuprinzatoare; cascada (Cascade); metoda învatarii
pe grupe mici – STAD (Student Teams Achievement Division); metoda turnirurilor între echipe– TGT (Teams/Games/Tournaments); metoda schimbarii perechii (Share-Pair Circles); metoda piramidei; învatarea dramatizata. Metodele de fixare si sistematizare a cunostintelor si de verificare cuprind harta cognitiva sau harta conceptuala (Cognitive map, Conceptual map), matricele, lanturile cognitive, fishbone maps (scheletul de peste), diagrama cauzelor si a efectului, pânza de paianjan ( Spider map – Webs), tehnica florii de nufar (Lotus Blossom Technique), metoda R.A.I. , cartonasele luminoase. Cele mai cunoscute si mai folosite metode sunt cele de rezolvare de probleme prin stimularea creativitatii – brainstorming; starbursting (Explozia stelara); metoda Palariilor gânditoare (Thinking hats – Edward de Bono); caruselul; multi-voting; masa rotunda; interviul de grup; studiul de caz; incidentul critic; Phillips 6/6; tehnica 6/3/5; controversa creativa; fishbowl (tehnica acvariului); tehnica focus grup; patru colturi (Four corners); metoda Frisco; sinectica; buzz-groups; metoda Delphi.
Toate acestea, şi multe altele de acest fel, pot fi utilizate cu succes atunci cand profesorul lucreaza cu elevi performanti si atunci cand are la dispozitie 2-3 ore pe saptamana pentru respectiva disciplina.

Cercetarile din domeniul predarii realizate dupa 1970 sunt centrate pe activitatea concreta, in clasa a profesorilor si elevilor, pe reprezentarile cadrelor didactice in raport cu subiectele predate si influenta acestor reprezentari asupra puterii de intelegere, de prelucrare a informatiei de catre elevi. Multe dintre aceste studii sunt focalizate pe predarea interactiva, in care elevul joaca un rol foarte important, activ. O mare importanta o prezinta cunoasterea modelelor de predare, de instruire, care se dovedesc a fi instrumente eficiente in selectarea continuturilor, a materialelor, configurarea predarii, a activitatilor de invatare, de formare apersonalitatii elevilor. Exista modele centrate pe procesarea informatiei: invatarea de concepte, gandire investigativa, memorizare etc., modele centrate pe persoana, pe angajarea tuturor elevilor dintr-o clasa, pe crearea unui climat favorabil invatarii, modele centrate pe dimensiunea sociala, pe dezvoltarea competentelor interpersonale, pe activitati de grup, modele comportamentale, bazate pe invatarea deplina, prin simulare, prin afirmare, prin valorificarea tipurilor de comunicare. Cunoasterea acestor modele imprima baza stiintifica demersului didactic, confera mobilitate, inventivitate pedagogica. Fiecare prezinta avantaje si limite. Solutia cea mai indicata o constituie combinarea mai multor variante, cu selectarea si structurarea elementelor fiecarui model in functie de conditii, de specificul situatiei educationale.

Strategiile didactice ocupa un loc central în cadrul activitatii didactice, deoarece proiectarea si organizarea lectiei se realizeaza în functie de decizia strategica a profesorului, care este conceputa ca un scenariu didactic complex, în care sunt implicati actorii predarii - învatarii, conditiile realizarii, obiectivele si metodele vizate.
Strategiile didactice prefigureaza traseul metodic cel mai potrivit si mai eficient pentru abordarea unei situatii concretede predare si învatare (astfel se pot preveni erorile, riscurile si evenimentele nedorite din activitatea didactica).
Componentele strategiei didactice sunt sistemul formelor de organizare si desfasurare a activitatii educationale, sistemul metodologic respectiv sistemul metodelor si procedeelor didactice, sistemul mijloacelor de învatamânt, sistemul obiectivelor operationale.
Strategia didactică se caracterizează prin aceea că: implica pe cel care învata în situatii specifice de învatare; rationalizeaza si aduce continutul instruirii la nivelul/dupa particularitatile psihoindividuale ; creeaza premise pentru manifestarea optima a interactiunilor dintre celelalte componente ale procesului deinstruire ; presupune combinarea contextuala, originala, unica, uneori, a elementelor procesului instructiv-educativ.

Orice cadru didactic ştie cât de important este pentru reuşita unei activităţi să gaşească modalităţile care să determine implicarea elevilor în activităţile clasei. De aceea încearcă să se plieze pe ariile de interes ale elevilor şi să creeze în clasă o atmosferă pozitivă, lipsită de tensiune.
Nivelul de interes al elevilor poate fi susţinut de menţinerea unui nivel de activare adecvat. În asigurarea acestui nivel optim de activare trebuie să se ţină cont de volumul atenţiei elevilor, care depinde de vârstă şi de nivelul de dezvoltarea al acestora.
Pentru că nevoile copiilor diferă în funcţie de vârstă, tehnicile eficiente de conducere a claselor diferă pentru elevii de vârstă diferită.
Cunoaşterea dezvoltării cognitive a elevilor devine esenţială pentru stabilirea nivelului de expectanţă faţă de diferitele categorii de elevi. Pe baza acestor expectanţe se vor selecta metodele cele mai eficiente pentru maximiza nivelul de interes al elevilor.

Metodele şi procedeele de predare-învăţare trebuie să fie selectate în raport cu scopul şi obiectivele activităţii didactice, conţinutul lecţiei şi particularităţile elevilor.
Acest lucru este cu atât mai important atunci când se lucrează cu elevi cu CES, caz în care trebuie să se ţină cont de tipul şi gradul deficienţelor/ tulburărilor.
Problematica educaţiei copiilor cu CES a devenit în ultimii ani o preocupare constantă. Apariţia conceptelor de educaţie integrată şi şcoală incluzivă a determinat modificări fundamentale în percepţia actului educativ.
Analizând particularităţile specifice procesului de învăţare a copiilor cu diferite tipuri de deficienţă, s-a ajuns la concluzia că una dintre calităţile esenţiale ale curriculum-ului şcolar vizează un grad cât mai mare de flexibilitate, astfel încât să permită fiecărui copil să avanseze în ritmul său şi să fie tratat în funcţie de capacităţile sale de învăţare. Pentru aceasta este nevoie ca formularea obiectivelor/competenţelor, stabilirea conţinuturilor instruirii, modalităţile de transmitere a informaţiilor în clasă şi evaluarea elevilor să se facă diferenţiat.
Pentru eficientizarea procesului de învăţare sunt avute în vedere câteva repere fundamentale:
- învăţarea interactivă care presupune folosirea unor strategii de învăţare focalizate pe cooperarea, colaborarea şi comunicarea între elevi la activităţile didactice, precum şi pe interacţiunea dintre cadre didactice, cadre didactice şi elevi;
- elaborarea în comun a obiectivelor învăţării;
- demonstraţia, aplicaţia şi feedbeckul – orice proces de învăţare (mai ales în cazul elevilor cu CES) este mai eficient şi mai uşor de înţeles dacă informaţiile prezentate sunt demonstrate şi aplicate în situaţii reale de viaţă;
- modalităţile de sprijin în actul învăţării – elevii cu CES au nevoie în anumite momente de un sprijin activ de învăţare atât în timpul activităţilor desfăşurate în clasă, cât şi la activităţile din afara clasei, prin dezvoltarea unui parteneriat educaţional cu anumite categorii de specialişti, cu familiile elevilor.

Problematica educaţiei copiilor cu cerinţe speciale a devenit în ultimii ani o preocupare aparte în râdul specialiştilor. Se ştie că persoană cu deficienţe are nevoie de mai mult curaj şi determinare decât un om obişnuit chiar şi pentru realizarea unor sarcini simple. Scopul şcolii este acela de ai ajuta să se integreze şi să supună mediul înconjurător voinţei lor.
În activităţile didactice destinate elevilor cu cerinţe speciale pot fi utilizate cu succes metodele de predare expozitive, cu condiţia respectării unor cerinţe, şi anume: folosirea unui limbaj adecvat, prezentarea clară, precisă şi concisă, sistematizarea ideilor, recurgerea la diferite procedee şi materiale didactice intuitive, antrenarea elevilor prin întrebări de control pentru a verifica nivelul înţelegerii conţinuturilor de către aceştia şi pentru a inerveni cu noi explicaţii şi clarificări atunci când acest lucru este necesar. O metodă foarte eficientă poate fi povestirea, cu condiţia ca ea să fie însoţită de suporturi ilustrativ-sugestive sau de imagini filmate, ajută la captarea atenţiei şi facilitează implicarea afectiv-motivaţională a elevilor în secvenţele lecţiei. Metode de tipul explicaţiei şi descrierii sunt mai puţin recomandate deoarece ele solicită un vocabular destul de dezvoltat la elevi.
Deosebit de importantă în educaţia elevilor cu dizabilităţi de intelect este învăţarea prin cooperare. Aceasta duce la creşterea motivaţiei elevilor, a încrederii în sine, a competenţelor sociale, a relaţiilor mai bune cu colegii precum şi la un comfort psihic sporit. Lucrul în perechi sau pe grupe, turul galeriei, masa rotundă, creioanele la mijloc, linia valorilor, sunt doar câteva exemple de activităţi educative bazate pe cooperare.

Pornind de la ideea că nu există strategii perfecte, ci există doar strategii adecvate sau nu demersului didactic la un moment dat, cu anumiţi elevi, în vederea perfecţionării metodologiei instruirii trebuie să se aibă în vedere următoarele direcţii:
• îmbogăţirea şi diversificarea metodelor de instruire, astfel încât acestea să se coreleze mai bine cu situaţiile de instruire care sunt extrem de variate şi să vină în întâmpinarea diferenţelor care există între diferite stiluri de învăţare;
• perfecţionarea metodelor de comunicare in ideea de a spori gradul lor de eficienta, prin creşterea posibilităţilor de a transmite un volum mai mare de informaţii într-un timp mai scurt, de a opera o mai bună selecţie a informaţiilor, de a se adresa unor colective mai largi de elevi şi a mări capacitatea acestora de a recepta şi reţine cele transmise;
• întărirea caracterului activ al tuturor metodelor şi procedeelor de instruire, în sensul amplificării gradului de participare a elevului în activitatea de învăţare;
• creşterea ponderii metodelor cu un pronunţat caracter formativ care pun în valoare şi cultivă întregul potenţial de care dispune elevul;
• utilizarea în combinaţie mai armonioasă a metodelor abstracte, formale cu metodele experimentale şi aplicativ-practice care pun elevul în contact direct cu realitatea, cu problemele vieţii şi activităţii concrete, efective;
• promovarea mai intensă a metodelor care îmbină activităţile de învăţare individuală cu cele care solicită munca în echipă, activităţi de cooperare şi a metodelor care intensifică şi optimizează relaţia profesor-elev;
• instrumentalizarea mai puternică a metodologiei, în sensul încorporării mijloacelor tehnologice noi în procesul de predare-învăţare cu scopul optimizarii şi eficientizarii sale;
• creşterea preocupării pentru însuşirea metodelor de studiu, a metodelor de muncă independentă prin care se asigură pregătirea individului pentru autoeducaţie, pentru a face faţă cerinţelor educaţiei permanente.

Ȋn cazul disciplinei Economie este indicat, în unele situaţii, să se procedeze inductiv, pornindu-se de la date şi fapte concrete spre generalizări, în alte situaţii este indicată calea deductivă. În orice situaţie este necesar să se respecte logica ştiinţifică adisciplinei şi logica didactică.Conţinuturile trebuie selectate în funcţie de posibilitatea transmiterii şi însuşirii lor adecvate, valoarea lor formativă şi informativă, cerinţele socializării şi personalizării.
Din punct de vedere didactic, conţinutul concret al fiecărei lecţii trebuie să fie recreat de către profesor, în aşa fel încât să devină transmisibil, inteligibil şi uşor de asimilat. Intervenţia creativă a profesorului în determinarea conţinutului concret al lecţiei este ochestiune complexă, de analiză şi optimizare concentrată pe trei direcţii principale care se întrepătrund strâns între ele: a selectării, a organizării şi a prelucrării informaţiei.
Eficienţa demersului didactic este condiţionată, printre altele, de o pregătire prealabilă, temeinică. A pregăti un demers didactic înseamnă a anticipa desfăşurarea proceselor, modalităţile optime de realizare a situaţiilor educative, succesiunea secvenţelor şi structura lor, strategiile de predare-învăţare-evaluare adecvate fiecărei situaţii etc.

Lecţiile se proiectează în mod diferit, în funcţie de scopul didactic principal urmărit (comunicarea cunoştinţelor, dezvoltarea unor competenţe, recapitulare şi sistematizare, aplicarea cunoştinţelor, evaluareaachiziţiilor etc. ), metodele şi formele de organizare folosite, nivelul de pregătire a elevilor. Fiecare tip de lecţie presupune o structură specifică şi cunoaşte variante diferite de abordare. Din acest motiv, nu se poate vorbi despre posibilitatea conceperii unui şablon, aplicabil tuturor activităţilor didactice. Proiectarea lecţiei este un demers de elaborare a unui program riguros de lucru cu elevii. Profesorul care urmează să ţină o lecţie se vede pus în faţa mai multor alternative posibile de acţiune, urmând să o aleagă pe cea care crede că are cele mai mari şanse de a fi cea mai eficientă în atingerea scopurilor. Acelaşi obiectiv poate fi realizat pe căi diferite, prin antrenarea elevilor în experienţe diferite de învăţare. Profesorului îi revine sarcina de a alege varianta optimă de lecţie, optând pentru acel mod de a aborda învăţarea considerat a fi cel mai adecvat.
Centrarea activităţilor didactice pe elev solicită forme de organizare şi strategii de acţiune operante şi productive, în general denumite activ- participative. Învăţarea devine activă şi este dominată de gândirea critic-reflexivă, ceea ce stimulează dezvoltarea şi maturizarea intelectuală a elevilor.

Spre deosebire de şcoala tradiţională care viza transmiterea unui volum cât mai mare de cunoştinţe elaborate şi a unor procedee de operare, solicitându-le elevilor o activitate mintală de memorare, reproducere şi imitare, didactica modernă pune accent pe latura formativă a învăţării, preocupându-se de identificarea unor modalităţi eficiente de organizare şi îndrumare a activităţii elevilor. Ea promovează ideea de efort personal, adică de a-l pune pe elev în contact direct cu sursa de informare, îndrumându-l la căutări, explorări, cercetări, care să-l conducă la redescoperirea adevărului pe cât posibil prin forţele proprii. O asemenea abordare aduce schimbări de fond în predarea disciplinelor şcolare. Profesorul devine organizatorul unor experienţe de învăţare relevante, creând un mediu educaţional care încurajează angajarea elevilor în activitate şi interacţiunea pozitivă. Profesorul stimulează, organizează, îndrumă experienţele de învăţare aleelevilor, încurajaţi să aibă iniţiative şi să acţioneze. Se realizează, în acest fel, trecerea de la învăţarea perceptivă, relativ pasivă, la învăţarea activă, al cărui randament este considerabil mai ridicat.
Pentru a răspunde exigenţelor actuale, profesorul trebuie să găsească modalităţile optime de abordare a procesului de predare-învăţare. Valoarea lecţiei în şcoala modernă se apreciază şi prin prisma gradului de implicare a elevilor în desfăşurarea sa, considerat de către I. Cerghit, drept un indice esenţial al calităţii şi eficienţei lecţiei

Dacă definim învăţarea drept modificare de comportamente şi în comportamente, atunci schimbările autentice nu se pot produce dacă elevul rămâne un simplu spectator, rezumându-se să asculte, noteze şi să reproducă informaţiile oferite de profesor. Învăţarea presupune participarea personală. O astfel de lecţie se sprijină pe metode activ-participative, care conduc la o conlucrare între profesor şi elevi, cărora le solicită gândirea, imaginaţia, creativitatea etc. Metodele activ-participative reuşesc să cultive întregul potenţial individualal elevilor, să dezvolte capacităţile lor intelectuale pe baza angajării efective în activitate.Tipul activităţilor de învăţare în care sunt antrenaţi elevii se află în relaţie nemijlocită cu principalele competenţe şi atitudini vizate prin studierea unei discipline şcolare. Prin utilizarea strategiilor activ-participative, profesorul poate facilita integrarea cunoştinţelor, competenţelor şi atitudinilor într-un profil formativ complex..
Pentru ca acţiunea comună a profesorului şi a elevilor să nu se desfăşoare haotic este necesară adoptarea unei strategii adecvate de abordare şi rezolvare a sarcinilor concrete de instruire şi educare. Strategia didactică prefigurează traseul metodic ce urmează a fi parcurs în abordarea unei situaţii concrete de predare şi învăţare, o anumită manieră de a pune elevul în contact cu noul conţinut de studiat, ceea ce presupune utilizarea unor metode, procedee, mijloace şi forme de organizare, care fac posibilă dobândirea competenţelor la un nivel calitativ superior.Dezvoltarea personalităţii elevului este determinată nu numai de conţinuturile vehiculate, ci şi de maniera în care acestea îi sunt aduse la cunoştinţă. Strategia didactică desemnează un anumit mod de abordare a situaţiilor instructiv-educative concrete, care îl plasează pe elev într-un context de solicitări, condiţii şi resurse menite să îl conducăla dobândirea competenţelor prefigurate prin obiective. Preocupat de optimizarea demersurilor instructiv-educative, pe care urmează să le întreprindă, profesorul va opta pentru o anumită strategie de acţiune. Adoptarea şi operaţionalizarea unei strategii didactice într-o situaţie concretă de instruire şi educare depinde de: natura obiectivelor urmărite; natura conţinuturilor abordate; posibilităţile elevilor.

Pentru ca demersul comun al profesorului si elevilor sa fie eficient, este necesara adoptarea unor strategii de actiune, a unui anumit mod de abordare de rezolvare a sarcinilor concrete de instruire.Se constata totusi ca multi profesori raman inca legati de principii, modele si strategii specifice sistemului traditional de invatamant. Astazi,strategiile de predare urmaresc folosirea celor mai adecvate metode si procedee de predare, corelate mijloacelor de invatamant moderne. Conceputa ca un scenariu didactic cu structura complexa, strategia didactica prefigureaza traseul metodic cel mai eficient care urmeaza sa fie parcurs. Strategia didactica trebuie gandita astfel incat sa duca la eliminarea hazardului, sa previna erorile, riscurile si evenimentele nedorite in practica pedagogica.

Pentru informaţii detaliate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României.